Momente pe care nu le mai simt

De curând mi-am amintit de toate lucrurile frumoase pe care le făceam în copilăria mea la țară, acolo unde locuiam. Și parcă toate chestiuțele ce aveau un sens comun cu diferite sărbători bisericești deveneau mai frumoase în preajma lor. Mi-ar fi plăcut să nu-mi fi pierdut tot acest entuziastm legat de sărbători, să-l fi conservat exact așa cum era el în copilăria mea. Lucrul ăsta nu a fost posibil sau poate că eu nu am fost capabilă să rezist în acel cerc plin de tradiții și puțin câte puțin m-am desprins precum o frunză bolnavă de copacul ei. 

E ciudat că nu mai pot simți același lucru, e și mai ciudat că nu mai am nici un fel de sentiment pentru aceste sărbători. Am pierdut farmeculor și se pare că am pierdut și plăcerea de a le întâmpina. Nu știu cum am putut să ajung aici, nici măcar nu înțeleg când am devenit atât de insensibilă. Nu eram eu cea mai riguroasă persoană care să păstreze esența tuturor sărbătorilor, dar cu singuranță m-am pierdut în munca mea și am uitat să mai trăiesc. 

Am uitat de mersul la biserică în fiecare duminică, am uitat să merg în cimitir și să le aprind o lumânare alor mei, am uitat... am uitat prea multe lucruri simple. Și printre astea mai apar din când în când pe paginile mele de interes anumite mesaje publicitare de genul „magazin online de veșminte bisericești” și cum să nu ți se facă pielea de găină când primești așa ceva? M-am obișnuit prost, de fapt mi-am construit un program de așa natură încât m-a făcut să uit câteva lucruri bine definite în copilăria mea.

Și totuși au trecut atâția ani încât nu-mi amintesc toate lucrurile despre care bunica încerca să mă învețe și îmi povestea despre ele. Cât chin să stau să-mi amintesc, cât amestec de informație îmi vine acum în minte și degeaba... nu am timp. Pentru mine toate sărbătorile nu sunt altceva decât o altă zi. O altă zi plină de proiecte, de chestii pe care trebuie să le rezolv și de probleme ce se învârt în jurul meu. Cum să mai am chef să mai fac ceea ce reușeam să fac în copilărie dacă lucrurile s-au înmulțit, iar eu am îmbătrânit?  

La întrebarea asta nu am să răspund acum și poate nici data viitoare, căci nu am nici un răspuns de dat, nici o vorbă care să mă motiveze, nici un cuvânt de murmurat. Poate că într-o zi voi afla cât rău mi-am făcut și de ce nu sunt capabilă să rezolv acest lucru. Cu cât mai adaug niște ani la vârsta mea încep să deslușesc vorbele bunicii. 

Pe atunci mi se păreau o încurcătură de cuvinte fără rost, multe fraze fără înțeles și conținut pe care eu nu puteam să-l pricep. Degeaba încerca bunica să-mi explice, nimic nu se lipea de mine. Și încerca se chinuia, iar eu nimic, tot copil nătâng eram și dădeam în colț în colț doar, doar să scap și să nu o mai aud... . Poate că ai mei aveau dreptate - sunt cam mototoală de fel.